Cozonac, rețeta Pãstorel Teodoreanu

Rețetă fascinantã, citatã de Al. 0. Teodoreanu, zis Pãstorel, aleasã de mine (RAR) dintre multe alte variante, pentru opulența ei aproape exoticã, un concept de sãrbãtori.

Material: 

• 150 ouã • 1 baton vanilie • 1 litru lapte • 1 pãhãruț untdelemn fin • 1pahar mare (de apã) cu rom alb • 3 – 4 lingurițe rase cu sare • 100 g drojdie • zahãr tos circa 1,200 kg • 3 – 4 (maximum) kg fãinã extra • 3 – 4 pãhãruțe de vin cu unt topit și cald.
Explicație: Când aplici aceastã rețetă, nu poți spune: am sã fac trei sau cinci kilograme de cozonaci, ci am sã întrebuințez atâtea ouã. 

Ouãle nu sunt toate la fel și fãina nu-i toatã deopotrivã de uscatã. Cu cât e mai uscatã, cu atât înghite mai mult lichid (ceteşte: ouã și rom). 

Observație: Pentru fabricarea cozonacilor trebuie socotite 12 (douãsprezece) ore. De aceea, e bine sã fie pregãtite toate de cu searã și sã te apuci de treabã cu noaptea în cap. 

Tehnicã: 

Se stricã de cu searã ouãle, punând gălbenușurile deoparte. Albușurile le pui unde vrei, cãci ori pui prea puțin (ca o lingurițã de omãt), ori deloc cam totuna e. 

În gălbenușuri pui sarea, mesteci, pui la rece și te culci. 

Adoua zi. Într-un vas foarte curat, pui doi pumni de fãinã (circa 500 gr) pe care o opărești cu lapte clocotit. Se mestecã cu o lopatã anume, de lemn (sau cu un linguroi) și se bate strașnic pânã se face o pomadã, fãrã nici un gogoloş. Când s-a rãcorit (sã poți suferi degetul mic), adaugi drojdia, pregãtitã astfel: fãrãmițatã într-o farfurie adâncã și frecatã cu douã-trei linguri zahãr, pânã se face ca o cafea cu lapte. 

Mesteci bine drojdia cu pomada, acoperi cu un șervet şi pui la loc călduț (nu fierbinte), ca sã creascã. În timp ce crește plãmãdeala (așa se cheamã amestecul de mai sus); strecori prin sitã gãlbenuşurile în covatã (albie de lemn, foarte curatã, uscatã și cãlduțã), clãteşti cu douã-trei linguri de apã cãlduțã vasul în care au stat și torni totul în albie. Dacã vrei, pui și o ceaşcã de albuş spumã, dacã nu, nu pui. 

Bați gălbenușurile cu strășnicie, adaugi romul și bați, și bați, bați mereu și te bucuri cã miroase bine; adaugi apoi vanilia tãiatã mãrunt și bați înainte, pânã ce plãmãdeala a crescut frumos. Când e gata plãmãdeala, o rãstorni şi pe ea în albie și mesteci pânã se face una cu gãlbenuşurile. Pe urmã, începi a pune fãinã, câte puțin, și a tot mesteca și bate cu lopata, pânã ce nu mai poți. 

Atunci, frãmânți cu pumnii închişi, pânã ce obții un aluat potrivit de moale. Când crezi cã nu mai încape fãinã, cântărești câtã ți-a rãmas, ca sã știi câtã ai întrebuințat, și pui zahãrul și untul dupã proporția: 300 g zahãr la kilogramul de fãinã și un pahar de unt, plus unul, așa, pe deasupra. Dupã ce a intrat fãina, frămânți înainte, punând zahãrul, puțin câte puțin, pânã ce-l pui tot. Dupã ce ai isprãvit zahãrul, pui untul (câte un pãhãruț) și untdelemnul, întorcând aluatul mereu în aceeași parte (ca sã iasã felii). 

Frãmântatul dureazã douã ceasuri. Pui la crescut la loc cãlduț, nu fierbinte, acoperit bine, ca sã nu se rãceascã, și lași douã-trei ore, pânã ce a crescut frumos. Ajuns aici, pui aluatl în formele unse perfect cu unt sleit (o treime din formã), și iarăși acoperit la loc cãlduț, aproximativ o orã. Cât timp cresc în forme, se pregătește cuptorul (detaliu foarte important). 

Când e gata și cuptorul, ungi cozonacii cu ou bãtut și presari cu migdale tãiate sau zahãr granulat și, cu „Doamne-ajutã“, pui la cuptor, unde stau o orã, orã și un sfert, cel mult. La cuptor trebuie om priceput, ca sã-l cerce, cu fãinã de pãpuşoi (porumb), sã nu puie cozonacii prea deși, sã-i acopere la nevoie ca sã nu se pârleascã, sã le puie „zãgneațã“ etc. 

La scosul din cuptor, alt meremet. Scoți cozonacul, îl scuturi puțintel cu urechea aplecatã, sã-l auzi dacã joacã. Îl culci apoi cu formã cu tot pe-o coastã, sprijinit de-un lemn. Dupã douã-trei minute îl mai scuturi şi-l legini cãtinel și cu mare bãgare de seamã, ca sã nu se cumva turteascã și încruzeascã! Abia un ceas dupã ce i-ai scos din cuptor îi duci în casã și, dupã douã-trei, când sunt bine rãciți, îi transporți în cãmarã. Ca sã-i pãstrezi bine și multã vreme proaspeți, îi învelești (pe fiecare în parte, se înțelege) în hârtie impermeabilã și în șervet gros. Cozonacul fãcut dupã aceastã rețetã trebuie sã nu se usuce trei şi chiar patru sãptãmâni.

Răcituri de curcan

De Crăciun

Pulpe de Pui cu Mazare

Friptură de purcel și cârnați afumați

De Crăciun!

Salata de Legume cu Curcan

Curcan cu Sos de Rosii si Cartofi Piure

Supa de Curcan cu Taietei de casa

Pui cu Pasta Alfredo

Cascaval Pane cu CusCus

Somon cu Asparagus si Cartofi pai

Tartine cu Icre de Somon

Cateva felioare de paine prajita, smantana, icre si  ardei rosu pentru ornat. Asezati totul pe o farfurie, adaugati vinul bine racit si serviti

Pofta buna!

Lapti de Somon la Ceaun

O pereche de lapti de somon, se spala si  se taie in bucati potrivite, cu mare grija caci sunt foarte fragili.

Se condimenteaza cu sare si piper iar apoi se dau prin faina alba, ou si pesmet. 

Prajim apoi laptii  in ulei, pana devin aurii, ii asezam pe o farfurie acoperita cu un sevet sa se scurga uleiul si presaram putin parmezan.

Se servesc ca aperitiv, calzi sau reci stropiti cu lamaie si aromati cu rozmarin, fireste insotiti de un vin alb sec.

Pofta buna!

Muschi de Vita la Gratar cu Cartofi Noi

"Acei care pretind muschi de vaca proaspat, merita sa li se deie! Daca nu-si vor rupe dintii in el inseamna ca au noroc." P.T.

Ardei Copti

Porumb copt pe jaratec sau gratar

Paste ca pe Vremuri

Liviu si Ioana , va mai aduceti aminte?!

Rata la Cuptor

In curand

Pita cu Slanina si Branza

Asta nu cred ca mai are nevoie de nici o prezentare. Pofta mare!

Budinca de Zahar Ars

In curand

Somon la Gratar

Coada de Vita cu Ciuperci

Bunaaaaaa!

Gainuse la Gratar

Un deliciu!

Cașcaval Pane cu Cartofi noi și Smântână

Gainuse la Ceaun

'mediat

Tocanita de Miel cu Tarhon

Ingrediente:

• 1,5 kg cotlet de miel cu os
• o ceapa marisoara
• 2 ardei kapia
• 50 ml ulei 
• o lingurita pasta de rosii
• o lingurita de tarhon
• o lingurita de cimbru
• o lingura de faina alba
• sare si piper dupa gust
• ardei piscator cat va place 

Mod de preparare

         Ceapa si ardeii de taie marunt si se pun la calit in ulei intr-o cratita mai marisoara. Intr-o tigaie punem putin ulei si asezam cotletele de miel condimentate cu sare si piper, la prajit,  intorcandu-le de pe o parte pe alta pana prind o crusta aramie.

         Dupa ce ceapa si aredeii sunt bine calite, asa pana la transparenta, se adauga cotletele de miel si se pune apa sa le acopere. Se presara cimbrul si tarhonul se pune si pasta de rosii apoi se lasa la fiert sub capac la foc mic sa scada si sa se patrunda bine gusturile. 

Cand furculita patrunde cu usurinta in carne inseamna ca este fiarta si urmeaza sa punem faina, amestecata in prealabil cu zeama de pe tocanita,  mai lasam apoi sa dea doua trei clocote si punem si ardeiul piscator.

Se serveste fierbinte cu paine proaspata sau mamaliguta.

Gatit la Iarba Verde

"DISCUL

• O modă nouă de „barbecue" face ravagii în Ardeal: discul, Ideea le-a venit prima dată braşovenilor, se pare, acum un deceniu-două, când n-au avut în câmp tigăi şi au furat un disc de la o maşină agricolă. De aici până la o adevărată industrie a fost un pas,

• Deci discul este o placă de 

metal groasă (spre 1 cm), rotundă şi bombată. Are circa 50-75 cm diametru (seamănă cu o antenă parabolică). Pe partea bombată — de jos, să-i spunem — are 3 picioare, tot metalice. Pe partea scobită, exact în mijloc, are un soi de catarg înşurubabil de 5-7 mm diametru, lung de 60-70 cm, cu mâner, care-ţi permite să plimbi discul de colo colo fără să te frigi

•     Carnea: se pregăteşte la fel ca mai sus

•     Untură (suntem în Transilvania) sau untdelemn pentru prăjit « Se face un foc bunişor

• Se înfig picioarele discului între lemnele arzând

• Se toarnă ulei — sau untură — în partea scobită a discului
• Când s-a încins, se pune carnea la prăjit (pe margini)

Braşovenii, făgărăşenii, sibienii, secuii din Covasna şi Sf. Gheorghe,  bucovinenii, sunt toţi înnebuniţi după friptura la disc, pentru că la disc pot să-şi facă, în acelaşi timp cu carnea, ce iubesc ei mai tare şi mai tare, cartofii prăjiţi. Toţi îi fac la fel, carnea grasă pe margini, să se usuce puţin, să prindă scoarţă, şi în mijloc, unde e adunată untura, cartofii, tăiaţi felii rotunde şi groase cât un degeţel de luptător sumo (dacă nici la chestia mujdeiul cel mai aspru nu e la el acasă, atunci nu mai ştiu eu ce am mâncat astă-vară, tot augustul!)

Multe se pot face la grătar. Şi mielul, şi oaia, şi viţelul şi mânzatul (vaca mai puţin). Depinde de cum alegi carnea.

Muşchiuleţii, măruntaiele, pieptul, ceafa sunt aproape sigur fragede.

Apoi, mai depinde de cum o pregăteşti pentru fript: dacă e mai bătrân animalul, trebuie marinat. Dacă e tânăr, trebuie şi el uns cu ulei, apoi fript, la jar iute la-nceput, să se îmbrace în scoarţă, ceva mai potoli, după aceea, să nu se usuce.

Tocătura şi carnaţii, peştele şi pasărea tot aşa se fac: esenţial să ungi grătarul bine cu ulei, să nu se prindă, şi să urmăreşti când s-a rumenit carnea, s-o întorci şi s-o scoţi la timp.

Dar carnea de grătar a românului e porcul! Iar, dintre puţinele vinuri care zic eu că merg fălos cu grătarul românesc de porc, îmi vine în minte Cabernetul negru ca fundul minelor de cărbuni de la Sâmbureşti — unde e clar că pământul înfundă bobul de strugure cu zemuri minerale întunecate din altă eră. Solemn ca o declaraţie inter-guvernamentală de război rece, arogant ca un grof ungur, sumbru şi catifelat ca hainele de doliu ale reginelor Spaniei, Cabernet – Sauvignonul de Sâmbureştî păşeşte triumfător şi majestuos prin lume, îmbrăcat cum nici un alt vin ieşit din matcă românească n-a făcut-o încă: e frumos la culoare ca un înger negru.

Are un parfum dur, pietros, de sălbăticiune nobilă dar şi de lichen înflorit pe stânci de cuarţ roşu, îmbracă mai întâi palatele gurii cu o uluitoare senzaţie vegetală, un fel de fruct aspru, necunoscut, copt între gheţuri. Apoi se aşază temeinic, cu bruscheţe de ocupant, în adevărata lui substanţă vitală, forţa.

Remanenta lui se întinde pe săptămâni întregi, te trezeşti tulburat, lingându-ţi buzele uscate, pentru că ai visat o picătură din acest sânge aristocrat punându-ţi prin artere. M-am tot întrebat cu ce aş putea asemăna această licoare uluitoare. Şi m-am întors mereu la aceeaşi comparaţie dureroasă: Cabernet Sauvignonul de Sâmbureşti nu poate fi decât sperma unui sihastru matusalemic, care s-a metamorfozat în crin negru, din cauza suferinţelor şi a poftelor înfrânate" 

RAR

Slanina Prajita, cu Branza de Burduf si Ceapa

Somon la Gratar cu Cus-Cus si Iarba de Mare

Ingrediente:

• un file de somon 
• sare, piper, busuioc dupa gust
• 50 gr otet balsamic 
• 100 gr cus-cus
• un ardei kapia
• o ceapa mijlocie
• 50 ml ulei de masline
• iarba de mare uscata si condimentata 6-8 bucati

Mod de preparare

Se incinge gratarul si se pune file-ul de somon, condimentat cu sare si piper, cu pielea pe gratar. Se unge cu ulei de masline si se lasa la foc mic. Pe masura ce se patrunde, se presara busuiocul sfaramat si se stropeste cu otet balsamic. Nu se intoarce de pe o parte pe alta!

Intre timp se caleste ceapa taita marunt in ulei de masline,  se adauga cus-cus care se rumeneste putin si apoi se adauga doua cani de apa sau supa de carne si se fierbe la foc mic pana se separa frumos. Condimentam dupa gust cu sare si piper, busuioc si la sfarsit adaugam ardeiul kapia taiat marunt.

Somonul se serveste desprinzandu-se de pe piele cu o paleta, alaturi de cus-cus si iarba de mare.

Reţeta de Mititei de la CARUL CU BERE. Bucureşti, la 16 Iunie 1920

Scrisoare a bucatarului de la "Carul cu Bere" catre un pretin apropiat al sau

"Onorate Domnule Ofiţer!
Pentru căci fiecare vizită a Domniei voastre, ca şi cu 20 ani în urmă cele ale tatălui Domniei voastre, dimpreună cu cinstitul Conu Iancu Caragiale este, pe lângă onoare, şi un deosebit eveniment pentru localul nostru, vroiesc să dau la rându-mi dovadă de cavalerism, împărtăşindu-vă la dorinţa onoratei Dumneavoastră soţii, Doamna Măriuţa Baciu, reţetarul de preparare ai mititeilor noştri, care, după cum bine ştiţi sunt cei mai lăudaţi din tot Bucureştiul. Astfel dau dovadă de încredere în Domnia voastră spre a nu trăda nicidecum secretul delicioşilor noştri mititei, secret pe care la rândul meu l-am primit de la marele Maestru Gastronom D-l Tică Preoteanu, antemergătoriul meu la conducerea bucătăriei Carului. Adresez aceieaşi rugăciune şi onoratei Dumneavoastră soţii, Doamnei Măriuţa, celei mai desăvârşite amfitrioane pe care sunt bucuros să o fi cunoscut. Perfecţiunea seratelor de cină din casa Domniilor voastre, la care, mulţumesc lui Dumnezeu, am fost poftit, mi-au determinat hotărârea să va divulg taina celui mai de preţ preparat culinar care ne cinsteşte numele în capitală, în ţara întreagă şi în străinătate.


Mititeii sunt un produs culinar din carne de vită, în stare finită de şapte până la opt centimetri şi la o grosime de cam trei centimetri, ce se servesc ori ca o gustare între mese la o halbă de bere, ori ca entrée, ori ca fel de mâncare de sine stătătoru. Ei îşi au originea în Balkan, provenind din Serbia, dar se întâlnesc şi în Grecia şi Turcia, de unde au fost preluaţi de bucătăria românească. Cum le spune şi numele, sunt nişte rulouri mici, fiind şi numiţi astfel: mici, în Regat, din carne cu mirodenii, având menirea să încânte gustul mesenilor. Se servesc numai proaspăt prăjiţi pe grătar de jar, fie cu tacâm, ori la scobitoare sub formă de gustare.
Se ia cărniţă de vacă de la gât, fără a se îndepărta grăsimea şi se dă de două ori prin maşină, pentru a se mărunţi cât mai bine şi cât mai uniform. Dacă va fi carnea prea slabă, se va adăuga ceva seu de vacă sau din lipsa acestuia chiar de oaie, ca la 100 până la 150 de grame pe fiecare kilogram cântărit de carne. Nu se va lua în nici un caz slăninuţă, costiţă sau carne de porc, care nu fac decât să strice gustul şi să ia din minunata savoare a mititeilor.
Se fierbe o zeamă din oase de vacă cu măduvă, care se scade bine, din 500 grame de oase la fiece kilogram de carne.
Se pregătesc pentru fiecare kilogram de carne mirodenii şi condimente după cum
urmează:

• 8 grame de piper proaspăt pisat mărunt

• 12 grame de cimbru uscat cât mai proaspăt pisat mărunt
• 4 grame de enibahar pisat mărunt
• 2 grame de coriandru pisat mărunt
• 2 grame de chimion turcesc pisat mărunt
• 1 gram de anis stelat pisat mărunt
• 8 grame de bicarbonat de sodiu
• 1 linguriţă de zeamă de lămâie
• 1 lingură de untdelemn
• 1 căpăţână bună de usturoi aromat şi nu din cel iute

• 8 grame de sare

La cantităţi mai mari de cinci kilograme, se va adăuga pentru fiecare alte cinci kilograme de carne, câte o măsură mai mult din mirodeniile pomenite.
Se frământă carnea într-un vas pe măsură timp de un ceas, adăugând la început bicarbonatul de sodiu, care se stinge cu zeama de lămâie. Jumătate din zeama de oase şi toate celelalte condimente, afară de usturoi, se adaugă treptat, uniform şi puţin câte puţin. Amestecul se acoperă şi se dă la gheţar o zi şi o noapte, după care se scoate, se lasă câteva ceasuri la dezmorţit şi se mai frământă o dată preţ de o jumătate de ceas cu restul de zeamă de oase dezmorţită. 
Se face un mujdei de usturoi cu apă călduţă dintr-o căpăţână pentru fiecare kilogram de carne, care se lasă la tras o jumătate de ceas. Se stoarce mujdeiul de usturoi într-un tifon, se adaugă sucul de mujdei şi se mai frământă odată amestecul preţ de un sfert de ceas.
Se dă din nou la gheţar până a doua zi. Preţ de trei ceasuri înainte de a fi prăjiţi şi serviţi mititeii, se scoate amestecul de la gheţar, pentru a se încălzi şi muia; după trei ceasuri sau când s-a dezmorţit amestecul, se formează mititeii ca de un deget mare lungime şi ca de două degete grosime, se ung cu untdelemn pe toate părţile şi la capete şi se lasă sa stea la zvântat un ceas. Se prăjesc pe jar iute de lemne sau cărbune, ungându-se din când în când cu mujdei, aşa ca sa prindă o crusta rumenă de jur împrejur. 
Gratargii noştri întorc fiecare mititel doar de trei ori până este prăjit. La prăjit mititeii vor scădea puţin, de unde şi denumirea lor, sau cea de mici. Nu se lasă să se pătrundă, ca să nu se usuce sucul care conţine savoarea condimentelor. Daca se prăjesc la foc prea mic, mititeii scad prea tare, se usucă, lapădă tot sucul aromat şi devin seci.
Se servesc alături de chifle proaspete ori felii de franzelă, cu Mutard de Dijon sau muştar picant şi aromat, după preferinţă şi cu sare şi ciuşca. Doar şi numai aşa veţi obţine mititei savuroşi cum se zice ca numai la noi sunt.
Cunosc mulţi din aşa numiţii gastronomi prin birturi şi bodegi mai ales prin mahalale, care din neştiinţă ori din spirit de falsă economie înmulţesc aluatul de mititei cu alte soiuri de carne de porc, cal ori oaie. Afară că scad mai puţin la prăjit decât ca cei de carne de vacă, nu au pe departe gustul şi savoarea mititeilor adevăraţi. O greşeală mare mai este şi zgârcenia la condimente, mai ales la usturoiu şi piperu. Mai cu seama usturoiul este partea dominantă a gustului atât de specific al mititeilor.

Sunt fericit sa dezvălui Doamnei Măriuţa acest mic secret, pe care ştiu ca nu îl va da mai departe, aşa cum nici eu nu-l voi dezvălui decât urmaşului meu Maitre Cuisiner când îmi va lua locul la Caru cu Bere! Mititeii preparaţi de Dânsa sunt extrem de gustoşi, dar simţul meu gustativ mi-a dezvăluit imediat lipsa coriandrului, a anisului stelat şi al chimionului turcesc. Cu aceste mirodenii, mititeii Doamnei Măriuţa vor fi inegalabili!
Va aştept luna viitoare când va întoarceţi cu regimentul din manevre, dimpreună cu Domnii Ofiţeri Dinu şi Vatache spre a savura o tavă de mititei şi câteva halbe împreună!
Dorindu-vă sănătate, voie bună şi noroc, vă rog a-i transmite umile sărutări de mâini
Doamnei Măriuţa, cea mai desăvârşită gospodină şi Doamnă din înalta societate!
Dumnezeu să va ajute!
Cu plecaciune, 
Marian Ditu 
Maestru Gastronom"

Ciocnitul Oualor de Pasti

Ciocnitul ouălor 

vopsite (înroşite, încondeiate) e un simbol al jertfei Domnului Iisus. 

Permis numai după Noaptea de înviere şi până la înălţarea la Ceruri, sacrificiul se săvârşeşte solemn de doi creştini ortodocşi după reguli precise: persoana mai în vârstă, de obicei bărbatul, loveşte violent „capul" oului ţinut în mână de partener în timp ce pronunţă formula cunoscută „Hristos a înviat!" la care i se răspunde „Adevărat a înviat!" 

Oul a cărui coajă a plesnit este primit în dar de cel care l-a spart sau este mâncat sacramental de persoanele care l-au sacrificat.

Local, în Transilvania, tatăl familiei jertfeşte singur un ou slujit în biserică în noaptea învierii, îl curăţă, îl împarte egal la membrii familiei pentru a fi mâncat sacramental.

Deşi regulile pot varia de la zonă la zonă, respectarea lor este obligatorie: cine are prima Ipvitură, ce părţi ale ouălor sa fie lovite, ciocnitul să fie „pe luate", „pe schimbate", „pe văzute", „pe nevăzute" etc.

Cojile ouălor sunt aruncate pe Pământ pentru fertilizarea holdelor, viilor şi livezilor sau în apele curgătoare pentru a da de veste Blajinilor că a sosit Pastele. De asemenea, se pun în hrana animalelor şi păsărilor şi se pastreaza pentru vrăji şi descântece.

(după Ion Ghinoiu — „Obiceiuri populare de peste an")

Oul si Masa de Paste

oul de paşte

   Românii întrebuinţează de Paşti nu numai ouă roşii, ci şi de diferite alte culori. Prin urmare şi colorile în care se colorează ele sunt de mai multe feluri, şi anume: galbene, roşi, verzi, albastre şi negre. Iar terminii tehnici pentru fiecare din aceste cinci colori sau vopsele sunt:

Gălbineală, gălbănare, gâlbineaţă plural gâlbânâri, gălbinele si gălbineţe. Iar termenul cel mai uzitat e plural gâlbinele.

Roşală, şi roşaţă, plural roşele, rusele şi roşeţe. Iar termenul cel mai uzitat e plural roşele.

Albăstrealâ, plural albăstrele.

Verdeaţă, plural verdeţe şi verdele.

Negreală şi negreaţă, plural negrele şi negreţe sau negreţuri.

Toate colorile acestea se prepară, după cum vom vedea mai la vale, numai în vase nouă anume din cauză că ouăle, ce se colorează într-însele, să nu se păteze, ci să iasă cât se poate de curate. Dar nu numai atât, ci pentru fiecare coloare se cere un vas deosebit.

Sosind acasă, atât cei ce au fost la înviere cât şi ceilalţi, se pun cu toţii la masă şi, gustând mai întâi din pască, din ouă şi celelalte obiecte sfinţite împreună cu pasca, încep a mânca apoi şi din celelalte bucate până ce se satură,

După ce s-au săturat de mâncat, prind a ciocni cu ouă roşii, şi anume mai întâi soţii între olaltă, apoi copiii cu părinţii şi părinţii cu celelalte neamuri, amici şi cunoscuţi.

Făcând-o aceasta, cred că toţi cei ce ciocnesc unul cu altul se vor vedea pe cealaltă lume.

Mai departe se crede şi se zice că al cărui ou se ridică sau se sparge mai întâi, acela e mai slab, prin urmare are să şi moară mai degrabă sau i se iartă păcatele.

Părţile ouălor, cu care se ciocneşte, sunt capul şi dosul sau curul, numit acest din urmă şi huscă, şi anume partea cea ascuţită se numeşte cap, iară cea mai groasă dos. In ziua dintâi, adică în ziua de Paşti se ciocneşte numai cap cu cap. A doua zi, adică luni după Paşti, se poate ciocni şi cap cu dos, iară în cele următoare chiar şi dos cu dos sau huscă cu huscă şi coastă cu coastă.

Cel mai mic de ani ţine oul cu capul în sus, iar cel mai mare ciocneşte cu oul său, şi anume tot cu capul, zicând: „Hristos a înviat", iar cel mai mic răspunde: „Adevărat c-a înviat!''.

Unii, înainte de ciocnire, cearcă ouăle în dinţi şi în frunte, adică le ciocnesc puţin de dinţi sau de frunte, ca să vadă şi să aleagă care îs mai tari. Şi se zice că ouăle ce sună mai deschis sunt mai groase la găoace, prin urmare şi mai tari.

Timpul, până când se poate ciocni cu ouă roşi e, după unii, din ziua de Paşti şi până a treia zi, adică până marţi, după alţii până în ziua de Ispas şi iarăşi după alţii până la Duminica mare. De la Duminica mare însă şi până la Pastile viitoare nu e mai mult iertat a ciocni cu ouă roşii.

Fiecare ciocnitor, căruia i s-a spart oul, este obligat a-l da celui ce i l-a spart, celui cu oul mai tare, adică învingătorului.

Cel ce nu voieşte a da oul celui ce, ciocnindu-l, i l-a spart, acela se zice că-l va mânca pe cealaltă lume împuţit sau cu păcură.

De aicea vine apoi că cei ce au ouă mai tari câştigă de la ceilalţi o mulţime de ouă roşii.

Sunt însă o seamă şi de aceia care nu se mulţămesc numai cu ouă roşii de găină, ci întrebuinţează spre ciocnire şi alte ouă, precum pârăsituri de raţă, gâscă şi curcă. Ba unii, pe lângă acestea, întrebuinţează încă şi ouă de pichere sau chiar de lemn.

Despre aceşti oameni lacomi la câştig se zice nu numai că sunt nişte înşelători mârşavi, nu numai că umblă cu ouă de pichere, care sunt cu mult mai tari decât cele de găină, ca să înşele şi să câştige mai multe de cele de găină, care sunt mai slabe, ci se crede că respectivii au foarte mare păcat şi toate ouăle câştigate în acest chip te vor mânca în cealaltă lume împuţite şi cu viermi şi cu venin.

(S.Fl. Marian — „Sărbătorile la români")

Masa traditionala de Paste 

Oua, Drob, Ciorba de Miel cu Macris, Friptura de Miel