"DISCUL
•
O modă nouă de „barbecue" face ravagii în Ardeal: discul, Ideea le-a venit
prima dată braşovenilor, se pare, acum un deceniu-două, când n-au avut în câmp
tigăi şi au furat un disc de la o maşină agricolă. De aici până la o adevărată
industrie a fost un pas,
• Deci
discul este o placă de
metal groasă (spre 1 cm), rotundă şi bombată. Are circa
50-75 cm diametru (seamănă cu o antenă parabolică). Pe partea bombată — de jos,
să-i spunem — are 3 picioare, tot metalice. Pe partea scobită, exact în mijloc,
are un soi de catarg înşurubabil de 5-7 mm diametru, lung de 60-70 cm, cu mâner, care-ţi permite să plimbi discul de colo
colo fără să te frigi
• Carnea: se pregăteşte la fel ca mai sus
• Untură (suntem în Transilvania) sau
untdelemn pentru prăjit « Se face un foc bunişor
• Se înfig picioarele discului între lemnele
arzând
• Se toarnă ulei — sau untură — în partea scobită
a discului
• Când s-a încins, se pune carnea la prăjit (pe margini)
Braşovenii, făgărăşenii,
sibienii, secuii din Covasna şi Sf. Gheorghe,
bucovinenii, sunt toţi înnebuniţi după friptura la disc, pentru că la
disc pot să-şi facă, în acelaşi timp cu carnea, ce iubesc ei mai tare şi mai
tare, cartofii prăjiţi. Toţi îi fac la fel, carnea grasă pe margini, să se
usuce puţin, să prindă scoarţă, şi în mijloc, unde e adunată untura, cartofii,
tăiaţi felii rotunde şi groase cât un degeţel de luptător sumo (dacă nici la
chestia mujdeiul cel mai aspru nu e la el acasă, atunci nu mai ştiu eu ce am
mâncat astă-vară, tot augustul!)
Multe se pot face la grătar. Şi
mielul, şi oaia, şi viţelul şi mânzatul (vaca mai puţin). Depinde de cum alegi
carnea.
Muşchiuleţii, măruntaiele,
pieptul, ceafa sunt aproape sigur fragede.
Apoi, mai depinde de cum o
pregăteşti pentru fript: dacă e mai bătrân animalul, trebuie marinat. Dacă e
tânăr, trebuie şi el uns cu ulei, apoi fript, la jar iute la-nceput, să se
îmbrace în scoarţă, ceva mai potoli, după aceea, să nu se usuce.
Tocătura şi carnaţii, peştele
şi pasărea tot aşa se fac: esenţial să ungi grătarul bine cu ulei, să nu se
prindă, şi să urmăreşti când s-a rumenit carnea, s-o întorci şi s-o scoţi la
timp.
Dar carnea de grătar a
românului e porcul! Iar, dintre puţinele vinuri care zic eu că merg fălos cu
grătarul românesc de porc, îmi vine în minte Cabernetul negru ca fundul minelor de cărbuni de la Sâmbureşti — unde e clar că pământul
înfundă bobul de strugure cu zemuri minerale întunecate din altă eră. Solemn ca
o declaraţie inter-guvernamentală de război rece, arogant ca un grof ungur,
sumbru şi catifelat ca hainele de doliu ale reginelor Spaniei, Cabernet –
Sauvignonul de Sâmbureştî păşeşte triumfător şi majestuos prin lume, îmbrăcat
cum nici un alt vin ieşit din matcă românească n-a făcut-o încă: e frumos la
culoare ca un înger negru.
Are un parfum dur, pietros, de
sălbăticiune nobilă dar şi de lichen înflorit pe stânci de cuarţ roşu, îmbracă
mai întâi palatele gurii cu o uluitoare senzaţie vegetală, un fel de fruct
aspru, necunoscut, copt între gheţuri. Apoi se aşază temeinic, cu bruscheţe de
ocupant, în adevărata lui substanţă vitală, forţa.
Remanenta lui se întinde pe
săptămâni întregi, te trezeşti tulburat, lingându-ţi buzele uscate, pentru că
ai visat o picătură din acest sânge aristocrat punându-ţi prin artere. M-am tot
întrebat cu ce aş putea asemăna această licoare uluitoare. Şi m-am întors mereu
la aceeaşi comparaţie dureroasă: Cabernet Sauvignonul de Sâmbureşti nu poate fi
decât sperma unui sihastru matusalemic, care s-a metamorfozat în crin negru,
din cauza suferinţelor şi a poftelor înfrânate"
RAR
